Ana are blog

nici șerpii nu mai sunt ce au fost. nu a mai rămas nici un gram de bunătate în ei. cândva ademeneau oamenii cu mere și păcate; astăzi nu mai au răbdare. îi omoară lent și dureros, bucurându-se de nefericirea lor. nici oamenii nu mai sunt ce au fost. în loc să se teamă de șerpi și să își aducă aminte de povestea aia cu eva și mărul – sau poate era adam și mărul care i-a rămas pe veci în gât – acum oamenii prind șerpii, îi omoară și îi devorează cu poftă și fără pic de silă, realizând genți hidoase din pielea lor lipsită de viață. apoi moartea își face loc în măruntaiele lor, urcând spre plămâni, respirând lacom tot aerul pentru că moartea e un copil răsfățat, singură la părinți și nu știe ce înseamnă să împarți. ei i se cuvine tot și știe asta. păcătoșii mor. inocenții mor. toți mor. numai monștrii trăiesc fără griji și hrănesc șerpii cu lilieci infest

                Am cam întârziat cu articolul dedicat lecturilor din 2019, însă  merg pe principiul mai bine mai târziu decât niciodată, așa că astăzi povestim despre cei mai îndrăgiți scriitori (am zis că e mai bine să îi clasific așa pentru că sunt cazuri unde nu pot alege o singură carte) și  cele mai bune cărți din 2019. În total, am citit 46 de cărți, unele excelente, altele mai slabe, dar per total, am avut o companie tare bună în călătoria mea prin anul 2019.     Cella Serghi               Pe Cella Serghi o ador din liceu, atunci când m-am îndrăgostit de Pânza de păianjen și de Balcic, așadar anul trecut mi-am propus să o recitesc și să îi descopăr cât mai multe cărți. Cartea Mironei mi-a plăcut la nebunie, însă nu pot să nu menționez și Pe firul de păianjen al memoriei , carte care mi-a deschis noi orizonturi și care m-a făcut să o iubesc și mai tare pe Cella. Ba chiar am luat Pânza de păianjen în luna de miere de la Balcic, unde am recitit câteva descrieri

bunica e o ran ă deschisă care refuză cu încăpățânare să se cicatrizeze. o acopăr de fiecare dată când ies din casă, dar se lipește de bluză și mă ustură atât de tare că mă chinui cu greu să zâmbesc fals atunci când dau conștiincioasă bună ziua babei enervante de la etajul doi, care își târâie picioarele pe hol și prin sufletul nepoților ei. mă enervează că unii trăiesc și sunt dracu ’ în picioare iar ea nu mai e. s-a dus. și era singura șansă la bunătate pe care  o mai avea omenirea. nu pot să mă dezbrac. hainele îmi sunt ca o zgaibă. trebuie să mă despielițez, apoi las rana să pulseze ca o inimă proaspăt scoasă din piept. dorul este toată infecția care iese la suprafață. mă scârbește și încerc să o șterg cu rivanol așa cum am văzut că face mama în fiecare zi, dar știu că e în zadar, căci rana asta nu trece și infecția ne mănâncă câte un pic până când ajungem un dor amar. din mama a rămas doar o rană adâncă de când a plecat bunica și