Cei mai îndrăgiți scriitori din 2019

                Am cam întârziat cu articolul dedicat lecturilor din 2019, însă  merg pe principiul mai bine mai târziu decât niciodată, așa că astăzi povestim despre cei mai îndrăgiți scriitori (am zis că e mai bine să îi clasific așa pentru că sunt cazuri unde nu pot alege o singură carte) și  cele mai bune cărți din 2019. În total, am citit 46 de cărți, unele excelente, altele mai slabe, dar per total, am avut o companie tare bună în călătoria mea prin anul 2019.

•    Cella Serghi 

      

     Pe Cella Serghi o ador din liceu, atunci când m-am îndrăgostit de Pânza de păianjen și de Balcic, așadar anul trecut mi-am propus să o recitesc și să îi descopăr cât mai multe cărți. Cartea Mironei mi-a plăcut la nebunie, însă nu pot să nu menționez și Pe firul de păianjen al memoriei, carte care mi-a deschis noi orizonturi și care m-a făcut să o iubesc și mai tare pe Cella. Ba chiar am luat Pânza de păianjen în luna de miere de la Balcic, unde am recitit câteva descrieri savuroase ale acestui loc mirific.

• Anca Zaharia 

Anul 2019 a fost un an al descoperirilor pentru mine și cele mai bune revelații au fost Anca Zaharia și Flavius Ardelean (despre care voi vorbi mai acuși). Anca m-a cucerit cu Jurnal de librar, apoi cu volumele de poezii Sertarul cu ură și Suicid, pe care le recomand călduros.  Sigur, trebuie să menționez că mă fascinează felul ei de a fi, dau inimioară la toate pozele cu ea pentru că este absolut minunată ( ce păăărrr) și postările ei de pe rețelele de socializare sunt de-a dreptul savuroase. Anca a fost cel mai bun impuls pe care l-am primit anul trecut. De la ea îmi iau multe recomandări de lecturi care să nu mă dezamăgească și tot ea mi-a dat curaj să încep naibii să scriu așa cum vreau eu să scriu, nu cum ar vrea alții.  Anca scrie tare bine și mă bucur enorm că am descoperit-o.

• Lisa Stromme

Am ales Fata cu fragi, de Lisa Stromme la întâmplare de pe rafturile bibliotecii, însă s-a dovedit a fi o adevărată comoară. E o carte care  te introduce în universul fascinant al artei, al culorilor și a sensibilității pure. Acțiunea gravitează în jurul lui Edvard Munch, ilustrându-l în mai multe ipostaze. Mi-a plăcut în mod deosebit cum este ilustrată relația dintre artă și lumea simplă și modul în care era privită de către oamenii de atunci.

• Flavius Ardelean

Despre Flavius am auzit la Anca Zaharia și a fost, după cum spuneam mai sus, una dintre cele mai bune revelații ale anului 2019. Am citit Câteva feluri de a dispărea și au fost cele mai bune povestiri pe care le-am citit vreodată. Imaginile create sunt atât de vii în mine, încât am impresia că am urmărit un serial extraordinar. Pe Flavius Ardelean îl citești cu o poftă nestăvilită și te lupți din greu cu tine să nu sari peste rânduri din dorința de a pune punct agoniei provocată de curiozitate și de a demasca cât mai repede finalul. Abia aștept să îl mai citesc.

•   Frederik Backman

Acesta a fost o supriză tare plăcută pentru mine.  Am început Un bărbat pe nume Ove cu o doză bună de scepticism, gândindu-mă că sigur nu îmi va plăcea romanul, însă am ajuns în cele din urmă să îl îndrăgesc tare mult. Însă, romanul care mi-a furat inima este Bunica mi-a zis să-ți spun că îi pare rău deoarece m-a conectat la multe amintiri dragi mie și mi-a deschis ușa spre Tărâmul-Aproape-Treaz, unde am zburat cu animalele nori, am regăsit-o și pe bunica mea și a devenit refugiul meu atunci când mă satur de realitate. Mi-a plăcut atât de mult acest roman că îmi doresc tare mult să mi-l cumpăr și să îl am în bibliotecă deoarece îl voi reciti cu siguranță, mai ales atunci când voi fi mamă și mai apoi, bunică.  Romanele lui Frederick Backman au ceva special .... rămân în tine multă vreme după ce le-ai citit.

•  Delia Owens

Acolo unde cântă racii este un roman care dă cu tine de toți pereții și te poartă prin toate stările posibile.  Este o carte care te izbește prin realitatea usturătoare pe care o ilustrează, însă totodată frapează prin limbajul poetic. Autoarea abordează subiecte tare grele și durerose, însă le glazurează atât de frumos cu poezie, încât nu ai cum să îi reziști: o citești cu sufletul la gură, devenind și mai dependent de ea cu fiecare pagină pe care o parcurgi.  Aștept cu nerăbdare ecranizarea.

•    Tatiana Țîbuleac

Pe Tatiana îmi doream de multă vreme să o citesc, însă parcă aveam cumva o reținere. Știam că romanele ei nu sunt genul de cărți pe care să le citești oricând, oricum, așadar am așteptat până m-am simțit pregătită. Am primit romanele ei cu brațele deschise și le-am privit neputincioasă cum fac ravagii în sufletul meu.  În romanul Vara în care mama a avut ochii verzi m-a fascinat cum a fost ilustrată relația mamă-fiu și toate răsturnările de situație. Trecerea de la ură la dragoste este un drum anevoios și atât de greu. Romanul Grădina de sticlă mi-a plăcut enorm și l-am citit cu inima chircită. Este scris din perspectiva unei fetițe adoptate de o rusoaică sticlăreasă din Republica Moldova, care este nevoită să învețe să danseze în acest joc ciudat și greu al vieții, târâind cu sine traume și frici care îi mănâncă sufletul. Stilul Tatianei este zguduitor, provoacă cutremure mari în sufletul cititorului, apoi îl pansează cu parfumul dulceag al poeziei.

•  Petronela Rotar

Luna decembrie a fost dedicată aproape în totalitate Petronelei Rotar, o scriitoare și o femeie incredibilă, pe care o urmăresc  și citesc cu mare drag. Petronela este pentru mine un izvor constant de putere și ambiție și de fiecare dată când o citesc primesc, într-un fel sau altul, răspunsuri la întrebările care îmi chinuiau sufletul.  Ajută-mă să nu dispar nu m-a lăsat să dorm până nu am terminat-o.  E o carte incredibil de pasională și totodată, incredibil de tristă. Senzația de deznădejde, de neputință plutește în aer încă de la prima pagină și chiar dacă personajele trăiesc un episod de fericire intensă, presimți și tu că furtuna aia mare e aproape și într-adevăr, nu întârzie să apară și să distrugă tot ce găsește în cale. Mi-a plăcut în mod deosebit felul în care a fost structurată cartea și faptul că finalul îi dă șansa cititorului de a-și lăsa imaginația să își facă de cap. Tot în decembrie am citit și Alive și O să mă știi de undeva, cărți care mi-au oferit multe răspunsuri și care m-au apropiat mai mult de Petronela Rotar.

•   Camelia Cavadia

Am descoperit-o pe Camelia Cavadia prin intermediul unei bune prietene de pe bookstagram și tare mă bucur că am citit-o. Romanul Măștile fricii  ilustrează viața unei familii după moartea tatălui, moarte privită ca o ușurare de către copii. Sună tragic, nu? Cei trei își trăiesc viața urmați constant de frica de a deveni ca tatăl lor și încearcă din răsputeri să nu se întâmple asta. Practic, toată existența lor este o luptă continuă cu fricile și complexitățile care aveau rădăcini puternice în sufletul lor.  Camelia Cavadia a scris un roman teribil de greu și de apăsător. E un roman care îți aruncă adevărul în fațăși nu ai timp să te prefaci că nu îl vezi; ești obligat să conștientizezi și să accepți ceea ce ți se dezvăluie. Frica naște monștri, taie aripile copiilor și nu îi va face mai buni, ci va distruge tot în calea ei, până la ultima firimitură de încredere și fericire, lăsând în urmă doar niște suflete schingiuite. Înainte să devenim părinți este imperios necesar să ne luptăm cu proprii demoni, să îi învingem sau măcar să facem pace cu ei. În caz contrar, copiii noștri vor moșteni tot Iadul nostru, din care nu îi vom mai putea salva.

• Ioana Nicolaie

Am încheiat anul 2019 cu romanul Cartea Reghinei, un roman apăsător, care te ține cu sufletul la gură. Viața Reghinei este tare grea și împovărată: se mărită la 15 ani cu un bărbat pe care se străduiește să îl iubească, dă naștere la 12 copii și asistă neputincioasă la schimbarea soțului ei iubitor la bruta care o bate și își terorizează familia, îndurând și lipsurile care apăsau greu asupra lor. Reghina este simbolul femeilor care au îngenuncheat în fața unui destin potrivnic, suferind în tăcere, mulțumindu-se cu puțin și sperând zilnic că mâine va fi mai bine. Cartea Reghinei a dat cu mine de toți pereții, mi-a scrijelit fiecare milimetru de suflet, lăsând în mine urme adânci și dureroase. Stilul de a scrie a Ioanei Nicolaie este captivant: te ține în suspans, te determină să dai pagină după pagină, iar atunci când o abandonezi te bântuie, te cheamă cu strigăte puternice. După ce o termini, cu speranța că vei scăpa de realitatea aceea îngrozitoare, descoperi că s-a mutat în tine pentru totdeauna și toate imaginile și rândurile pe care ai vrut să le ignori s-au înșurubat puternic în mintea ta. 


     Să aveți un an plin de lecturi frumoase și înălțătoare, care să producă un scurtcircuit în sufletul vostru!