Sete de odinioară

  
      Chinui condeiul de ceva timp încercând să cuprind în cuvinte iubirea mea pentru satul în care am copilărit, dar și pentru satul românesc în accepțiunea lui generală. Am căutat îndelung cuvinte care să exprime sentimentele ce fac gălăgie în sufletul și mintea mea, însă, cu o umbră de dezamăgire, am constatat că nu există aceste cuvinte care să care sensul plin al unor trăiri. Iubesc colțul de rai în care copilăria mea a zburdat fericită și în care am dezvoltat această sete de odinioară,  sete care nu va fi niciodată satisfăcută de stropii ciobiți ce picură din frânturile de folclor întâlnite în modernitate. Numai cel al cărui suflet este frământat în orice secundă, din zi sau noapte, de iubirea  și dorul usturător pentru satul nostru românesc, doar acela va putea percepe firimitura de sens cărată de aceste cuvinte mici și neputincioase.

        
Îmi picură în auz nobilele note ale cântecului popular...Ah! Ce povară apasă pe umerii pricăjiți ai existenței mele. E un Nu-știu-ce care îmi  soarbe cu nesaț și ultima picătură de bucurie, înghesuindu-mă într-un colț și obligându-mă să îmi port durerea. Fiecare zi trece tot mai greu și este tot mai lipsită de sens.... Ah! Ce dor îmi sfâșie sufletul ; un dor nebun de al nostru sat românesc.

 Oameni buni, când ne-am pierdut? De ce ne-am pierdut? De ce abandonăm cu atâta ușurință tot ceea ce ne definește? Singuri ne condamnăm sufletul să poarte această povară a modernității lipsite de sens, de trăire, de viață...

 Sufletu-mi tânjește cu ardoare după trăirea de odinioară... Aș da toată  această nebunie  modernă în schimbul horei.  Neputința de a admira imaginea satului vechi românesc mă înspăimântă.Suntem atât de orbi și ne prefacem atât de fericiți.... Cât de frumos era satul nostru...Parcă e aievea... Mirosul dulce al verii  cuprindea sătenii și îi înarma cu voiciune, mereu muncind cu spor și drag. Mireasma fânului îți gâdila sufletul, iar susurul izvorului cristalin îți mângâia auzul,încântându-ne mereu cu povești noi. Oamenii munceau din greu, din zi până-n seară, însă aveau mereu sufletul împăcat și mintea lipsită de orice povară. Când seara se așeza peste sat, feciori și mândruțe se îndreptau voioși  spre centrul satului unde muzica răsuna și voia bună plutea în aer. Se prindeau în horă, uniți de iubirea pentru portul și cântecul popular. Niciodată jocul popular nu a fost un simplu dans, ci a ilustrat dintotdeauna un stil de viață.

  Hora înfățișează imaginea satului românesc de odinioară, iar circularitatea acestui joc popular reunește existențe și trăiri, mustind în semnificații și sensuri complexe. Fiind un act de comunicare emoțională și un simbol al activității sociale, hora simbolizeză un întreg ritual de consolidare și regăsire a colectivității. Însă astăzi nu știu de ce și unde a dispărut tot ce avea sens....Nici satul nu mai este ce a fost; schimbările l-au cioplit într-un mod grosolan și l-au lăsat așa.... ciobit și dezolant. Nici oamenii nu mai sunt cum erau; nu mai iubesc dansul, portul, satul. Chipul lor nu mai radiază de fericire, iar mintea le este mereu împovărată de grija zilei de mâine, de datorii, socoteli, neajunsuri. Sufletul omului de astăzi nu mai este mulțumit, căci mereu tânjește spre altceva; parcă este o cursă continuă de a aduna cât mai multe lucruri inutile, dar aparent valoroase, neglijând adevăratele comori . Omul nu mai știe să se bucure....  Numai la anumite evenimente răsună muzica și puține suflete mai tremură la auzul ei. Oamenii nu mai permit horei să îi cuprindă în acea exaltare spumoasă, care îți făcea existența să vibreze.  Oamenii de odinioară simțeau, cei de astăzi tresar din când în când...

Mă simt captivă într-un secol în care nu îmi găsesc locul, în ciuda tuturor eforturilor mele de a mă adapta. Tânjesc să sorb din voluptatea unei vieți pe care nu am trăit-o, însă dacă aș fi avut ocazia, aș fi devorat-o cu nesaț iar și iar, fără să mă satur de ea nici măcar o secundă.   

     Sufletul meu poartă cu mândrie portul tradițional românesc și așteaptă  cu nerăbdare să se prindă în horă. Suspină și așteaptă, așteaptă, așteaptă să danseze frenetic pe muzica noastră de odinioară, care inevitabil îți inunda existența cu o trăire gingașă, dar și furtunoasă, în același timp.