Ana are blog

Copilăria mea are gust de mere coapte, cu nucă, miere și scorțișoară. Când mă simt tristă sau dorul de vremuri apuse mă apasă, dau fuga la bucătărie, pornesc cuptorul și pun merele la copt, singura rețetă a fericirii care dă roade. Casa mi se umple de parfumul copilăriei și amintiri care mai de care năvălesc în bucătărie, pregătite să luăm masa împreună. Nici nu știu când a zburat timpul; parcă ieri alergam prin grădina bunicii după puii de găină, dornică să le ofer din iubirea mea nemărginită. Satul copilăriei mele are chipul bunicii. Probabil a ieșit dintr-o carte cu povești; ea este zâna cea bună care îmi călăuzește drumul vieții. Bunica mea este exemplul care îmi vine în minte ori de câte ori aud cuvântul "minune", căci nu putea fi altceva. Sigur era trimisă de Dumnezeu pe acest pământ pentru a aduce mângâiere și pentru a sădi Speranța în sufletul meu. Chipul ei ca o icoană, cu ochii blajini, izvor de bunătate, cu glasul melodios și dulce, ce mi-a spus povești frumo...

         Chinui condeiul de ceva timp încercând să cuprind în cuvinte iubirea mea pentru satul în care am copilărit, dar și pentru satul românesc în accepțiunea lui generală. Am căutat îndelung cuvinte care să exprime sentimentele ce fac gălăgie în sufletul și mintea mea, însă, cu o umbră de dezamăgire, am constatat că nu există aceste cuvinte care să care sensul plin al unor trăiri. Iubesc colțul de rai în care copilăria mea a zburdat fericită și în care am dezvoltat această sete de odinioară,  sete care nu va fi niciodată satisfăcută de stropii ciobiți ce picură din frânturile de folclor întâlnite în modernitate. Numai cel al cărui suflet este frământat în orice secundă, din zi sau noapte, de iubirea  și dorul usturător pentru satul nostru românesc, doar acela va putea percepe firimitura de sens cărată de aceste cuvinte mici și neputincioase.          Îmi picură în auz nobilele note ale cântecului popular...A...

Se frământă sufletul cu drojdia realității, presărăm un cortegiu de dificultăți, amestecăm cu zile și nopți petrecute cu nasul în cărți. Batem mai multe trăiri cu zahărul fericirii, obținând o exaltare spumoasă- o încorporăm în aluatul sufletului. Dăm o coajă de trecut pe răzătoare (musai),  picurăm puțină esență de tinerețe și două linguri din uleiul experienței. Frământăm energic. Mai punem câteva picături  de timp fericit. Frământăm iar. Scoatem o tavă curată, o ungem cu iubire, așezăm aluatul și-l băgăm în cuptorul  dogoritor al destinului. Se coace frumos. Nu scoatem plăcinta fierbinte în aerul rece c-o mușcă și  se bosumflă. După ce s-a mai răcit, muruim cu bun-simț și încredere și pudrăm cu optimism. Pui plăcinta la adăpost. Când vezi oameni, Atenție! doar OAMENI, ...