Ana are blog

Mi-a zis: ești o Mona Lisa și dacă eu aș fi da Vinci te-aș picta neîncetat. Dar eu sunt o creație de-a lui Munch, mai degrabă – prin vene îmi curge doar un strigăt și mintea mea e o aglomerație de umbre cadaverice. Dacă aș fi un bun măcelar, mi-aș desena chipul în stilul inconfundabil al lui Picasso, iar trupul ăsta uleios l-aș integra într-un tablou delirant, dar absurd de frumos de-al lui Dalí . I-am zis doar: îmi pare rău, honey, dar nu sunt eu Gioconda pe care o cauți. Sunt doar o pânză sfâșiată și e nevoie de un mare artist pentru a desluși acest puzzle, pe care îl numim ironic „viață”.   ~ Head exploding - Salvador Dali ~

nici șerpii nu mai sunt ce au fost. nu a mai rămas nici un gram de bunătate în ei. cândva ademeneau oamenii cu mere și păcate; astăzi nu mai au răbdare. îi omoară lent și dureros, bucurându-se de nefericirea lor. nici oamenii nu mai sunt ce au fost. în loc să se teamă de șerpi și să își aducă aminte de povestea aia cu eva și mărul – sau poate era adam și mărul care i-a rămas pe veci în gât – acum oamenii prind șerpii, îi omoară și îi devorează cu poftă și fără pic de silă, realizând genți hidoase din pielea lor lipsită de viață. apoi moartea își face loc în măruntaiele lor, urcând spre plămâni, respirând lacom tot aerul pentru că moartea e un copil răsfățat, singură la părinți și nu știe ce înseamnă să împarți. ei i se cuvine tot și știe asta. păcătoșii mor. inocenții mor. toți mor. numai monștrii trăiesc fără griji și hrănesc șerpii cu lilieci in...

bunica e o ran ă deschisă care refuză cu încăpățânare să se cicatrizeze. o acopăr de fiecare dată când ies din casă, dar se lipește de bluză și mă ustură atât de tare că mă chinui cu greu să zâmbesc fals atunci când dau conștiincioasă bună ziua babei enervante de la etajul doi, care își târâie picioarele pe hol și prin sufletul nepoților ei. mă enervează că unii trăiesc și sunt dracu ’ în picioare iar ea nu mai e. s-a dus. și era singura șansă la bunătate pe care  o mai avea omenirea. nu pot să mă dezbrac. hainele îmi sunt ca o zgaibă. trebuie să mă despielițez, apoi las rana să pulseze ca o inimă proaspăt scoasă din piept. dorul este toată infecția care iese la suprafață. mă scârbește și încerc să o șterg cu rivanol așa cum am văzut că face mama în fiecare zi, dar știu că e în zadar, căci rana asta nu trece și infecția ne mănâncă câte un pic până când ajungem un dor amar. din mama a rămas doar o rană adâncă de când a plecat bunica ...

nu am mai dormit de zece ani. noaptea îmi scot inima din piept și o fac bucățele cu robotul de bucătărie, cumpărat cu tine în Ajunul acela ploios. până dimineața trebuie să o reconstruiesc & noaptea devine un puzzle contratimp. când găsesc bucățile cele mai dureroase le bat cu ciocanul pentru friptură - îmi place să văd cum mustesc în durere și știu că nu își vor mai reveni niciodată pentru că nu le voi lăsa eu să se vindece. pun sare pe ele  să fiu sigură că durerea va pulsa cât mai mult, o lipesc cu bandă adezivă, chiar din rola cu care am legat sacul în care era cadavrul ăla, mai știi, nu? și gata! e ca nouă, pregătită să o f~ți cum știi tu mai bine & noaptea, când bei apă de izvor din fântâna tinereții, aia blondă, sifilitică, cu ochi de sperietoare, eu fac friptură din rămășițele unei inimi veterane. 

eu nu am fost născută să fiu normală. nu mă gândesc toamna la murături și nici nu-mi vând zilele banalității să muncesc mai mult, să spăl, să calc, să urmăresc praful prin casă. eu am fost născută să îmi șochez apropiații, să-mi autoflagelez sufletul cu rânduri nescrise. dintotdeauna am fost îndrăgostită de melancolii, de negru, de frunze arămii și câmpii veștejite. tocmai de asta am chinuit-o pe mama, săraca, și nu am vrut să mă nasc până nu s-a făcut toamnă. eu nu am fost născută să stau la plajă, unsă cu ulei, să mă prăjească monotonia după bunul plac. vreau să mă las hipnotizată de Lună și o sticlă cu vin, să înot dezbrăcată în mare și să calc pe moralități. eu nu am fost născută să trăiesc după reguli și nici să mă modeleze societatea după iluzorii principii și prejudecăți. nu pot! nu vreau să fiu ce vreți voi. așadar, nu vă mai obosiți. ignorați-mă și lăsați-mă să-mi trăiesc toamna.

Se frământă sufletul cu drojdia realității, presărăm un cortegiu de dificultăți, amestecăm cu zile și nopți petrecute cu nasul în cărți. Batem mai multe trăiri cu zahărul fericirii, obținând o exaltare spumoasă- o încorporăm în aluatul sufletului. Dăm o coajă de trecut pe răzătoare (musai),  picurăm puțină esență de tinerețe și două linguri din uleiul experienței. Frământăm energic. Mai punem câteva picături  de timp fericit. Frământăm iar. Scoatem o tavă curată, o ungem cu iubire, așezăm aluatul și-l băgăm în cuptorul  dogoritor al destinului. Se coace frumos. Nu scoatem plăcinta fierbinte în aerul rece c-o mușcă și  se bosumflă. După ce s-a mai răcit, muruim cu bun-simț și încredere și pudrăm cu optimism. Pui plăcinta la adăpost. Când vezi oameni, Atenție! doar OAMENI, ...