Ana are blog

bunica e o ran ă deschisă care refuză cu încăpățânare să se cicatrizeze. o acopăr de fiecare dată când ies din casă, dar se lipește de bluză și mă ustură atât de tare că mă chinui cu greu să zâmbesc fals atunci când dau conștiincioasă bună ziua babei enervante de la etajul doi, care își târâie picioarele pe hol și prin sufletul nepoților ei. mă enervează că unii trăiesc și sunt dracu ’ în picioare iar ea nu mai e. s-a dus. și era singura șansă la bunătate pe care  o mai avea omenirea. nu pot să mă dezbrac. hainele îmi sunt ca o zgaibă. trebuie să mă despielițez, apoi las rana să pulseze ca o inimă proaspăt scoasă din piept. dorul este toată infecția care iese la suprafață. mă scârbește și încerc să o șterg cu rivanol așa cum am văzut că face mama în fiecare zi, dar știu că e în zadar, căci rana asta nu trece și infecția ne mănâncă câte un pic până când ajungem un dor amar. din mama a rămas doar o rană adâncă de când a plecat bunica ...

nu am mai dormit de zece ani. noaptea îmi scot inima din piept și o fac bucățele cu robotul de bucătărie, cumpărat cu tine în Ajunul acela ploios. până dimineața trebuie să o reconstruiesc & noaptea devine un puzzle contratimp. când găsesc bucățile cele mai dureroase le bat cu ciocanul pentru friptură - îmi place să văd cum mustesc în durere și știu că nu își vor mai reveni niciodată pentru că nu le voi lăsa eu să se vindece. pun sare pe ele  să fiu sigură că durerea va pulsa cât mai mult, o lipesc cu bandă adezivă, chiar din rola cu care am legat sacul în care era cadavrul ăla, mai știi, nu? și gata! e ca nouă, pregătită să o f~ți cum știi tu mai bine & noaptea, când bei apă de izvor din fântâna tinereții, aia blondă, sifilitică, cu ochi de sperietoare, eu fac friptură din rămășițele unei inimi veterane. 

eu nu am fost născută să fiu normală. nu mă gândesc toamna la murături și nici nu-mi vând zilele banalității să muncesc mai mult, să spăl, să calc, să urmăresc praful prin casă. eu am fost născută să îmi șochez apropiații, să-mi autoflagelez sufletul cu rânduri nescrise. dintotdeauna am fost îndrăgostită de melancolii, de negru, de frunze arămii și câmpii veștejite. tocmai de asta am chinuit-o pe mama, săraca, și nu am vrut să mă nasc până nu s-a făcut toamnă. eu nu am fost născută să stau la plajă, unsă cu ulei, să mă prăjească monotonia după bunul plac. vreau să mă las hipnotizată de Lună și o sticlă cu vin, să înot dezbrăcată în mare și să calc pe moralități. eu nu am fost născută să trăiesc după reguli și nici să mă modeleze societatea după iluzorii principii și prejudecăți. nu pot! nu vreau să fiu ce vreți voi. așadar, nu vă mai obosiți. ignorați-mă și lăsați-mă să-mi trăiesc toamna.

Copilăria mea are gust de mere coapte, cu nucă, miere și scorțișoară. Când mă simt tristă sau dorul de vremuri apuse mă apasă, dau fuga la bucătărie, pornesc cuptorul și pun merele la copt, singura rețetă a fericirii care dă roade. Casa mi se umple de parfumul copilăriei și amintiri care mai de care năvălesc în bucătărie, pregătite să luăm masa împreună. Nici nu știu când a zburat timpul; parcă ieri alergam prin grădina bunicii după puii de găină, dornică să le ofer din iubirea mea nemărginită. Satul copilăriei mele are chipul bunicii. Probabil a ieșit dintr-o carte cu povești; ea este zâna cea bună care îmi călăuzește drumul vieții. Bunica mea este exemplul care îmi vine în minte ori de câte ori aud cuvântul "minune", căci nu putea fi altceva. Sigur era trimisă de Dumnezeu pe acest pământ pentru a aduce mângâiere și pentru a sădi Speranța în sufletul meu. Chipul ei ca o icoană, cu ochii blajini, izvor de bunătate, cu glasul melodios și dulce, ce mi-a spus povești frumo...

         Chinui condeiul de ceva timp încercând să cuprind în cuvinte iubirea mea pentru satul în care am copilărit, dar și pentru satul românesc în accepțiunea lui generală. Am căutat îndelung cuvinte care să exprime sentimentele ce fac gălăgie în sufletul și mintea mea, însă, cu o umbră de dezamăgire, am constatat că nu există aceste cuvinte care să care sensul plin al unor trăiri. Iubesc colțul de rai în care copilăria mea a zburdat fericită și în care am dezvoltat această sete de odinioară,  sete care nu va fi niciodată satisfăcută de stropii ciobiți ce picură din frânturile de folclor întâlnite în modernitate. Numai cel al cărui suflet este frământat în orice secundă, din zi sau noapte, de iubirea  și dorul usturător pentru satul nostru românesc, doar acela va putea percepe firimitura de sens cărată de aceste cuvinte mici și neputincioase.          Îmi picură în auz nobilele note ale cântecului popular...A...

Se frământă sufletul cu drojdia realității, presărăm un cortegiu de dificultăți, amestecăm cu zile și nopți petrecute cu nasul în cărți. Batem mai multe trăiri cu zahărul fericirii, obținând o exaltare spumoasă- o încorporăm în aluatul sufletului. Dăm o coajă de trecut pe răzătoare (musai),  picurăm puțină esență de tinerețe și două linguri din uleiul experienței. Frământăm energic. Mai punem câteva picături  de timp fericit. Frământăm iar. Scoatem o tavă curată, o ungem cu iubire, așezăm aluatul și-l băgăm în cuptorul  dogoritor al destinului. Se coace frumos. Nu scoatem plăcinta fierbinte în aerul rece c-o mușcă și  se bosumflă. După ce s-a mai răcit, muruim cu bun-simț și încredere și pudrăm cu optimism. Pui plăcinta la adăpost. Când vezi oameni, Atenție! doar OAMENI, ...